Desăvîrşirea unităţii naţionale la 1918 a constituit un factor primordial pentru afirmarea România în viaţa internaţională în noile împrejurări create după I război mondial. Politica externă a România a fost orientată în primul rînd spre menţinerea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale. O preocupare importantă a diplomaţiei române a fost de asemenea lărgirea relaţiilor de colaborare cu statele europene. La 27 martie 1918 a avut marele act istoric în viața națiunii românești: unirea Basarabiei cu România. Acest act s-a săvârșit în înprejurări de fapt și psihologice foarte complicate. Pe de o parte revoluția rusească, pe de alta parte victoria puterilor centrale, pe de o parte mișcarea națională din Basarabia, de altă parte tendința firească a Regatului Român spre unirea cu Basarabia, toate acestea au influențat asupra mersului evenimentelor din Basarabia și au condiționat rezultatul.
Basarabia prima din toate teritoriile răpite României s-a unit cu ea. În acelaşi an, participă la procesul de unire și celelalte părți ale trupului și spiritului național românesc. Apare pe scenă istorică Romania Mare. În primii ani după unire activitatea politico-diplomatică a guvernului român a fost orientată spre obţinerea recunoaşterii internaţionale a statului român în noile hotare. În acest scop România a participat la Conferinţa de pace de la Paris, care şi-a desfăşurat lucrările în anii 1919-1920.
De rînd cu alte state delegaţia România în frunte cu prim-ministru Ion I.C.Brătianu a semnat la 28 iunie 1919 Tratatul de Pace cu Germania după care au urmat negocierele privind în special recunoaşterea noilor hotare ale statului român, stabilite după Marea Unire. La 10 decembrie 1919 nu fără dificultăţi Tratatul de Saint-Germain prin care Austria recunoştea unirea cu Bucovinei cu România. Suveranitatea Statului România asupra Transilvaniei era recunoscută de către Ungaria prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920. România a semnat de asemenea şi tratatul cu Bulgaria la Neuile sur Seine prin care se confirmă hotarul dintre cele două ţări stabilit în 1913. În ansamblu tratatele semnate au avut o importanţă mare, contribuind la reglementarea şi normalizarea situaţiei internaţionale după I război mondial.
România a beneficiat de un cadru internaţional ce a permis refacerea şi dezvoltarea economiei, consolidarea politicii interne, afirmarea din plin a culturii româneşti. Negocierele de la Paris privind recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România au decurs în condiţii dificile, întîmpinînd obstacole destul de mari. În primul rînd a influienţat poziţia ostilă a Rusiei sovietice faţă de România şi evenimentele războiului civil din întinsurile fostului imperiu ţarist. Un alt factor ce a frînat tratativele la constituit propaganda antiromînească promovată la Paris de către grupările ruseşti, formate din foştii miniştri ai ţarului şi membri ai guvernului provizoriu (Miliucov, Sazanov, Maklakov), care erau susţinuţi şi de un grup de proprietari emigranţi din Basarabia( A.Krupenski şi A. Şmidt). Activitatea diplomaţiei române în scopul recunoaşterii unirii Basarabiei a fost susţinută prin eforturile pline de competenţă şi energie a lui I. Pelivan, care fusese numit delegat al guvernului român din partea Basarabiei. El a contribuit la iniţierea cercurilor politice şi a opiniei publice în problema Basarabiei. La Paris a activat o delegaţie de basarabeni din care făceau parte N. Codreanu, S. Cujba şi Gh.Năstase. La recunoaşterea unirii şi-a adus contribuţia istoricii P.Gore şi P.Cazacu, care prin cercetările bazate pe bazele statistice ruseşti au adus argumente neîndoielnice cu privire la componenţa etnică prepoderent românească a populaţiei dintre Prut şi Nistru. În urma unor încordate negocieri diplomatice la 28 octombrie 1920 a fost semnat tratatul de la Paris de către reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei pe de o parte şi ai România pe de alta. Conform tratatului Basarabia era recunoscută parte integrată a statului român.
Post a Comment